Totul a inceput atunci cand m-am hotarat ca este timpul sa slabesc. Aveam in jur de 150kg si 37 de ani cand mi-am propus asta. Deja ma lasasem de fumat si refugiul in mancare lasase deja urme ce cantareau foarte mult. Era toamna si prima luna a fost destul de ok. Insa odata cu decembrie, regimul a fost oarecum chinuitor. Si asta datorita traditiilor si a preparatelor specifice de la taiatul porcului si pana la ultima sarma… Dar am reusit sa trec destul de bine si peste acea perioada. Zic destul de bine ca sa ma menajez, in fapt a fost teribil de greu si salvarea mi-a fost refugierea intr-o depresie usoara. Atunci cand renunti la tot ceea ce iti place (fumat, mancat) fix in anotimpul marilor excese, automat subconstientul tau te arunca intr-o depresie anxioasa pentru a te proteja probabil de o eventuala nebunie…
A trecut si decembrie. Acum, cu o depresie pe cap, cu foamea in stomac si cu o vreme relativ frumoasa si blanda afara, cautam metode de a ma salva. Mergeam mult, faceam pasi, asa le ziceam si le tineam contul cu ceasul smart de la mana. Din pasi (vre-o 10k-20k pe zi), am slabit destul de binisor, ajunsesem deja pe 135kg. Am inceput sa alerg. Mai 50m si apoi pauza, ba 100m si apoi pauza, din ce in ce, progresiv cresteam distanta. Si culmea, nu oboseam. Chiar ma gandeam, dupa atatia ani de fumat (cam 20 estimez), plamanii mei si inima mea tin inca cu mine. Si tot imi impingeam limitele, din ce in ce distante mai mari.
Eram foarte bucuros si multumit de mine. Intr-o zi, primesc vizita unui amic, doctorul local. Din vorba in vorba dorind sa ma laud cu noua mea achizitie (alergatul), ii spun in fir si-n par totul despre noile mele exercitii fizice. Imi raspunde:
tu nu te gandesti la articulatiile tale cat sufera atunci cand alergi? Esti inca prea greu pentru a putea alerga. Fiecare pas de-al tau, la 135kg este echivalent cu un ciocanel ce iti loveste in articulatii. Daca tot vrei sa faci sport, iti recomand bicicleta, ai acelasi nivel de efort ca la alergat insa iti protejezi articulatiile!
A mai facut si un gest cu ambele maini ce simboliza o pedalare alerta ce se sincroniza cu cateva expresii faciale si o respiratie cardio. Si de aici, pe bicicleta. Cu ea am avut parte de clipe extraordinare, de liniste, de pace. Si am sa va povestesc multe, in articolele ce vor urma. Povestea este departe de a se termina. Asa ca va astept cu drag sa vizitati si celelalte articole scrise slab, dar din suflet, de mine.
Lasă un răspuns